Eu am învățat la ora de biologie din liceu că dragostea trece prin stomac și că iubitul trebuie așteptat acasă cu masa pusă. Regulă de bună-purtare deprinsă de la bunica și mama doamnei profesoare pe care, în bunătatea ei ne-a transmis-o și nouă.
Acum lumea își etalează stomacul pe Facebook.
Nu mai pot respira fără să văd micul dejun al lui X, cafeaua în straturi a lui Y , desertul ultra-mega ravisant cu toate bunătățile pământului ale altuia, feliile cu nutella, pastele cu trufe, picioarele de crab, salate, feluri, supe-crème. Din bucătărie, de pe masa din living, de la restaurant, de pe masa vecinului, de peste tot. Mâncare colorată, filtrată de Instagram sau Photosop Express.
E o declarație. Mănânc, deci exist. Beau, deci exist. E cool să mănânci și să bei.
Obsesiv. Exist pentru că mănânc și beau. De fapt mă laud cu astea pentru că atât pot.
De ce?
Am ajuns să cred că suntem săraci și dezumanizați. Incapabili să facem conversație de calitate. Așa că ne lăudăm.
Chestia cu mâncarea-din-farfurie sau băutura-din-pahar pe Facebook e ca și cu farmaciile răsărite mai abitir ca ciupercile după ploaie, pentru că în sărăcia noastră ne bucurăm de-o aspirină primită bonus cu 80 de bani pachetul, iar achiziția unui supliment alimentar de care nu avem nevoie, dar de care auzim de trei ori pe oră la radio, e mama shoppingului de calitate. A vieții.
Spiritul nu este în stomac. Aș vrea să cred că ne plac inovațiile culinare. Și aș prefera ceva inovativ în relațiile interumane.
