Chiar dacă afară plouă, mă distrez. Privind cum, în prag de congres extraordinar, pesediştii fac concurs la înjurat PD-L-ul şi pe Traian 
Băsescu. Şi nu că nu ar merita actuala guvernare să fie pusă-n ţepe. Cele din noua aripă a consiliului judeţean, de exemplu. Încleştarea fălcilor în gâtul puterii la televizor n-are nici o legătură cu realitatea. Pentru că, spre exemplu, în Timiş , e dragoste mare între duşmanii politici. Şi cum să nu fie când însuşi preşedintele principalului partid de opoziţie a trecut pe mut. Ca şi întreg activul de partid. Atunci când a fost vorba de abuzurile sau ilegalităţile PD-L. Şi nu au fost puţine. De la licitaţiile câştigate după ce lucrările sunt deja gata, până la aroganţa preşedintelui consiliului judeţean de a da firmei familiei în concesiune o parcelă din parcul industrial al CJT. Toate acestea au fost momente ratate cu bună ştiinţă de aşa zisa opoziţie pesedistă.
Din complicitatea născută din marea frăţie a caşcavalului. Nu contează că toate aceste tăceri nu înseamnă decât puncte electorale pierdute. A te baza numai pe valul de nemulţumire populară este cea mai mare greşeală. Pentru că orice fel de alegeri se câştigă, dincolo de ecran, pe teren, în fiecare oraş şi pe fiecare stradă. Ori, când eşti tovarăş cu hoţul sigur nu vei avea aceiaşi tragere de inimă să strigi în gura mare că fură. Nu de altcvea, dar rişti să-şi arate cum îţi zdrăngăne şi ţie firfireii ciordiţi în bunzunar. Cu tot votul negativ, aceste complicităţi te pot face să pierzi acest avantaj. Şi, dacă s-ar schimba, în actuala situaţie, PD-L cu PSD în Timiş ce s-ar întâmpla cu adevărat? Se vor inversa doar procentele la parandărăt.
P.S.Victor Ponta a spus la congres că adevarata legitimare a unui pesedist este forţa cu care luptă „împotriva duşmanului care are un chip şi un nume – Traian Băsescu şi PD-L”. Pornind de la acest principiu şi toate cele petrecute în ultimele luni, PSD Timiş ar trebui să se dizolve.
Exact
Parafrazand un mare clasic care spunea: „nu ma sperie moartea ci vesnicia ei” pe mine „nu ma sperie parandaratu’ ci marimea lui”.
Problema in Romania nu este numai parandaratu’, este fi faptul ca actorii politici joaca intr-un film care ruleaza la nesfarsit: „Oameni fara onoare”.
Prin anii 90 am cunoscut un om de afaceri care castiga lucrari publice foarte usor, a ajuns sa aiba o avere frumoasa, detinea chiar cateva restaurante, depozite si alte afaceri. Dar datorita faptului ca trebuia sa tot dea spagi (pentru diverse motive) la un moment dat s-a dus de’a berbeleacu’. Prin 2002 l-am vazut ultima oara, vindea ardei in piata Badea Cartan. El, care la un moment dat avea la degetul mic judecatori, procurori, politai, politicieni, inspectori fiscali, vamesi si altii, a ajuns sa vanda ardei si gogonele alaturi de alti „tarani”.
Am stat cu el la o cafea, la o tejghea murdara si soioasa, intr-un birt murdar de langa piata si mi-a povestit multe. Mi-a povestit cum a dat spagi pentru a obtine contracte, cum a dat spagi pentru a obtine majorarea contractelor si alte asemenea. L-am intrebat cum de a dat chix atunci.
Simplu. Cei care au incasat banii (persoanele cu putere de decizie), ii punea-u apoi bete in roate la decontarea lucrarilor pentru a primi o noua transa de bani, astfel apareau intarzieri iar el pentru a plati angajatii si furnizorii trebuia sa se imprumute de la camatari la dobanzi astronomice, astfel ca ce castiga pe mere, dadea pe pere. La un moment dat la o lucrare de mare anvergura intarzierea a fost atat de mare incat totul a plecat la vale. Tot echilibrul s-a dus si el a iesit din joc, de tot. In final, camatarii care au incasat dobanzile au dat si ei mai departe taxe de protectie la procuroru’ Ariel si judecatoru’ Vanish. Iar acestia, au cotizat mai departe la politicieni. Si uite cum cercu’ se inchide.
Ieri am facut o comparatie intre preturile platite de noi pe diverse marfuri si preturile platite de neamt, austriac sau italian pe aceleasi marfuri. M-am cutremurat, pentru ca diferenta era de 50%. Un roman plateste pentru foarte multe marfuri cu 50% mai mult. De ce? Diferenta este de fapt costul coruptiei, al spagilor, al lipsei infrastructurii.
De aceea ma sperie nivelul parandaratului. Pentru ca de fapt, de exemplu din cele 10 milioane cheltuite pentru reabilitarea Bastionului io cred ca parandaratu’ a fost peste 3 milioane de ioroi. Bani care alimenteaza, printre altele, si pusculita unor partide, pe langa pusculita Brendului, a Pitzyponcului gastric, a lui Don Falconetti, a lui Don Chilotte etc.
Asa cum si Dragos a remarcat, problema este alta. In 2012 schimbam pe cine cu cine?
Astfel ajungem la celebra intrebare: Hic, da’ io cu cine votez?